G. M. Petrescu-Sava (fost Gh. Zagoriţ) - Întemeerea târgului la Ploieşti (1915)

Astfel au trăit Ploieştenii, viaţă de ţară, până spre anul 1600. Atunci lui Mihai Viteazul, al cărui gând era faptă fulgerătoare, i se păru că târgul ce se făcea la oraşul Târgşor nu era destul de îndemânatec pentru nevoile sale de războiu, şi că mult mai bun de târg era locul satului Ploieşti şi moşia, vecină cu a oraşului Târgşor, pe care o stăpâneau moşnenii din Băicoi lângă acest sat.

Pentru a alcătui o vatră de vecie oraşului gândit de el, Mihai făcu aşezământ cu Manole logofătul şi cu nepotul său, moşneni din Băicoi: ei îi dădură moşia lor dela Ploieşti, iar el le dete în schimb o jumătate din satul Băicoi, pe care o avea de cumpărare dela alţi moşneni băicoieni. Nu a fost vânzare pe bani, ci, schimb de „moşie pentru moşie”.

Prin dobândirea moşiei de lângă Ploieşti a Băicoienilor, moşia domnească a Târgşorului, al cărui hotar primitiv spre Răsărit ne e necunoscut, se uni cu moşia Ploieştilor, cuprinzând într’însa şi satul Ploieşti. Era acum o singură sfoară de moşie din luncile Prahovei până în apa Dâmbului, având la un capăt oraşul Târgşor, iar la cellalt capăt Ploieştii.

Pe moşia cumpărată dela Băicoieni, Mihai făcu târg lângă satul Ploieşti şi zidi palat domnesc într’însul. Îşi făcu obiceiul de a sta adesea aci. În scrisorile sale el numea acum Ploieştii „curtea noastră” (curia nostra Ploeşti). Streinii ştiau că acesta era „locul lui iubit” (luogo diletioso di Michaele). În codrul Bucovului din apropiere, avea locuri cunoscute de el, în care obicinuia să se retragă din faţa Tătarilor, atrăgându-i acolo şi sdrobindu-i în curse, pe care le-a întins şi Polonilor la 1600.

Mihai preţuise aşezarea Ploieştilor nu atât pentru că acolo putea pândi şi se putea repezi la timp asupra duşmanului răspândit după pradă, dar şi pentru „eftinătatea şi uşurinţa aprovizionărei”.

Folosind aceste daruri ale locului el transformă târgul şi împrejurimile lui într’un lagăr permanent, unde îşi ţinea gata de luptă armatele. La Ploieşti şi în satele dinprejur a strâns, a pregătit şi a ţinut concentrate în taină, până în momentul acţiunei, oştile cu care a trecut la 1599, prin valea Teleajenului, în Transilvania.

În palatul său din Ploieşti el primi înainte de plecare jurământul de credinţă al ostaşilor săi, în mijlocul căpitanilor şi marilor săi boieri. Lângă dânsul doamna Stanca plângea, nădăjduind să-l întoarcă din hotărârea lui. Din piaţa târgului până la intrarea palatului domnesc el rânduise pedestrimea, în numar de 5000, comandată de Baba Novac, în cinci rînduri de câte 1000 şi trupele intrau în palat la domn, pentru a depune jurământul, prin mijlocul acestor rânduri. Aşa preţuia Mihai Viteazul Ploieştii şi aşa înţelegea el să se folosească de îndemânateca aşezare a locului. Satul ales de el e azi cel mai mare oraş din Ţara Românească după Bicureşti şi Brăila.

Oraşul Ploieşti s’a desvoltat din târgul înfiinţat de Mihai în Ploieşti pentru novoile oştilor sale. Nu trebuie să ne gândim că, spre a întemeia târgul, Mihai Viteazu a adus colonii, sau că a zidit prăvălii şi case.

Nu cunoaştem actul intemeerii, dar, după cele ce putem deduce din situaţia de mai târziu, el n’a făcut altceva decât a îngăduit negustorilor să ţie, pe moşia de lângă satul Ploieşti, târg într’o zi pe săptămână.

În ziua de târg, care era, cum aflăm din acte, Miercurea, veneau negustori cu mărfuri şi meşteşugari şi ţărani cu produse de ale lor spre desfacere.

Toate acestea s’au întâmplat la Ploieşti chiar în timpul voevodului intemeetor.
Căci în domnia lui, prin nevoia aprovizionării oştilor pe care le ţinea în jurul târgului şi prin nevoia furniturilor de echipament, târgul s’a transformat încă de atunci într’un târg cu prăvălii statornice şi cu înfăţişarea de mic oraş. La 1599 şi 1600 contemporanii încep să numească Ploieştii „oraş” sau „orăşel”. La 1599 se vorbea de o piaţă statornică a târgului.